Într-o familie în care apare, prin naștere, după un accident sau după o boală, o persoană cu dizabilități, acea familie devine în întregime una cu nevoi speciale. Îngrijitorul, de regulă mama, nu se mai gândește la un loc de muncă, fie din cauza  stigmei sociale, fie pentru că angajatorii iau spre deloc în echipele lor persoane cu handicap. Așa se naște dizabilitatea socială pentru care statul nu are nici acum o strategie clară, coerentă și eficientă. Soluții există, dar pentru a le găsi, statul român chiar ar trebui să înțeleagă segmentul persoanelor cu dizabilități, să discute cu aparținătorii, cu psihologii și cu membrii organizațiilor neguvernamentale care știu ce și cum e bine de făcut.